Privire Istorică

Situată pe malul stâng al râului Nistru, cu circa 17 % din teritoriul Republicii Moldova şi o populaţie de 600.000 de locuitori, Transnistria şi-a proclamat independenţa de Moldova în 1991 într-o încercare de a preveni colapsul URSS, dar a eşuat să obţină recunoştinţa internaţională de atunci. Pretextul declarat l-a constituit teama de ‘românizare’ sau de o uniune imediată a Moldovei cu România, precum era între cele două războaie mondiale. În vara anului 1992 Tiraspolul câştigă un scurt război separatist cu ajutorul serviciilor secrete şi al armatei a 14-a ruse aflate în regiune, care în prezent activează ca forţă de menţinere a păcii. Moldova, Rusia şi Transnistria au semnat un armistiţiu dar o soluţie paşnică a conflictului nu a fost găsită nici până azi.

Un lung şir de negocieri a produs doar un Memorandum despre statul comun, încheiat în 1997, pe care fiecare dintre părţi îl interpretează în felul său. Transnistria pretinde dreptul de veto asupra întregii politici moldoveneşti şi integrarea în uniunea Rusia-Belarus. Chişinăul este pregătit să cedeze un statut de autonomie largă conform cu Constituţiei Republicii Moldova, recunoscând un statut special pentru regiune. O soluţie similară în cazul Găgăuziei, o altă regiune a Moldovei dornică de independenţă, pare să funcţioneze pozitiv din momentul în care această provincie a primit autonomie în 1994.

Ultimele tratative de la Odesa (20 martie 1998) cu privire la statutul regiunii separatiste transnistrene, purtate de preşedintele Moldovei Petru Lucinschi, liderul separatist Igor Smirnov, preşedintele ucrainean Leonid Cucima şi prim-ministrul rus Victor Cernomârdin au eşuat în găsirea de soluţii la problemele de bază. Ministrul rus al apărării, Igor Sergheev, prezent la întâlnire, a negat orice retragere a contingentului militar rus din Transnistria înaintea găsirii unei soluţii finale a conflictului. Pe de altă parte, Moscova stimulează separatismul transnistran şi escalarea crizei prin refuzul de a ratifica tratatul politic de bază semnat cu Moldova încă în 1990, pretinzând tratamentul prost al etnicilor ruşi în Moldova.

Din punct de vedere istoric, Transnistria, regiunea în care regimul mareşalului Antonescu a deportat evreii în perioada celui de-al doilea război mondial, a pus în aplicare o legislaţie discriminatorie faţă de vorbitorii de limbă română. Spre exemplu, toate şcolile, chiar şi cele de limbă română, sunt obligate să folosească alfabetul chirilic.

Din punct de vedere politic, dacă preşedintele Snegur l-a susţinut pe Boris Elţin la alegerile ruseşti din 1993, atunci liderii transnistreni au sprijinit naţional-bolşevicii din Frontul Salvării Naţionale şi au afirmat că guvernul rus se află “sub controlul sionismului internaţional”. Vladimir Jirinovschi, Serghei Baburin şi Nicolae Pavlov – liderii Uniunii Poporului Rus, Eduard Limonov, liderul Frontului Naţional Bolşevic; Ghenadie Ziuganov preşedintele Partidului Comunist Rus precum şi Alexandru Ruţcoi s-au pronunţat în sprijinul existenţei “Republicii Transnistrene”. Aceasta a primit asistenţă militară de la grupul lui Borşacov şi unităţi de cazaci.

O pseudo-democraţie cu un parlament de buzunar, modelat după spectrul politic din Rusia, a fost înfiinţată în Transnistria. De facto, Transnistria este guvernată neîntrerupt de aceeaşi oligarhie politică condusă de Igor Smirnov, preşedintele, incluzând-ui şi pe Alexandr Caraman, vicepreşedintele, Grigore Maracuţa, şeful legislativului, Valerii Liţcai, ministrul de externe şi renumitul Vladimir Şevţov-Antiufiev – ministrul securităţii şi fostul conducător al comandoului rus responsabil pentru masacrele din Riga din 1991.

Rebeliunea transnistreană a fost croită după modelul puciului bolşevic din 1917, aici rolul sovietelor fiind asumat de OSTK (Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă) care îşi menţine puterea în regiune până în prezent. OSTK a fost înfiinţat în 1990 pentru a coordona masivele acţiuni greviste contra declarării de către parlamentul moldovean a limbii române ca limbă de stat. Liderii săi, Vasile Iacovlev şi Ana Volcova au devenit ideologii principali ai Transnistriei. O poziţie şi mai radicală a fost adoptată de comitetul OSTK din Tiraspol condus de Emelianov, care s-a pronunţat contra oricăror negocieri cu Chişinăul şi contra proprietăţii private, afirmând că “Transnistria nu este acceptată doar de persoanele care sânt contra Rusiei şi contra întregii civilizaţii slabe”. Smirnov tratează OSTK ca pe un sistem organizatoric pentru implementarea propriilor politici.

Un grup scindat de la OSTK, Comitetul de Grevă al Femeilor, condus de Galina Andreeva, actuala Uniune a Femeilor Pentru Apărarea Transnistriei, a fost creată pentru a combate privatizarea şi influenţa Occidentului, inspirată de la stânga naţionalistă radicală din Moscova. Dacă iniţial stânga transnistreană lupta doar contra ‘Chişinăului proromân’, mai târziu ei şi-au extins vizorul către ‘restituirea proprietăţii întregului popor’, ‘restituirea puterii sovietelor’, ‘combaterea expansionismului occidentului’, ‘lupta contra sionismului internaţional’.

Oligarhia ce guvernează Transnistria din 1990 a câştigat patru campanii electorale şi două referendumuri. Arena politică a autoproclamatei Republici Nistrene este dominată de forţele de stânga şi de extremă stânga. În zonă se simte o nostalgie puternică pentru defuncta URSS, obiectiv împărtăşit atât de formaţiile de stânga cât şi de cele naţionaliste. Aceste grupuri sunt în strânsă legătură cu forţele naţiste şi revanşiste din Federaţia Rusă. Faţada “parlamentului” de croială transnistreană are ca scop tăinuirea imaginii adevărate a regimului totalitar de la Tiraspol, care exercită un control strâns a vieţii politice locale.

Actori, Interese, Ideologi

Chiar dacă la originea conflictului transnistrean se află lupta pentru putere a unor elite, orice încercare de abordare a regiunii scoate în evidenţă un mozaic extrem de complex de interese, politici şi actori. Din punct de vedere etnic regiunea este populată de o majoritate relativă de români moldoveni de circa 40 %, urmată de două comunităţi egale numeric de ruşi şi ucraineni, numărând fiecare circa un sfert de populaţie. Restul este format din bulgari, evrei şi alte comunităţi etnice mai mici.

Din punct de vedere politic, cel mai activ grup etnic sunt ruşii. Ei au înfiinţat filiale ale mai multor organizaţii etnice ruseşti din Federaţia Rusă precum ‘Pamiati’, ‘Russcaia Pesnia’, etc. Obiectivul lor de bază continuă să fie menţinerea ataşamentului membrilor acestora la cultura rusă precum şi cultivarea printre ei a identităţii “proprietăţii de drept asupra Transnistriei” şi întregii ‘Rusii noi’ (Novorossia). Simbolul lor principal este statuia lui Suvorov înălţată în unul dintre scuarurile din centrul oraşului Tiraspol, care se pretinde că ar fi înfiinţat oraşul la începutul secolului XIX. Aceste organizaţii cultural-politice promovează activ integrarea Transnistriei în Comunitatea Statelor Independente (CSI) şi descriu malul drept al Moldovei ca celălalt. Ucrainenii, în mare parte rurali şi concentraţi în zona de nord în jurul Râbniţei, unde ei sunt majoritari, sunt reprezentaţi de Uniunea ucrainenilor condusă de Alexandru But. Ei au demonstrat tendinţe regionaliste, preocuparea lor principală fiind, pe lângă păstrarea culturii ucrainene, obţinerea unei autonomii economice faţă de guvernul central.

Românii moldoveni care sunt majoritari în două raioane centrale de pe malul stâng, Dubăsari şi Grigoriopol, au o reprezentare minoră în viaţa cultural şi politică a regiunii. Uniunea Moldovenilor din Transnistria sprijină existenţa unei naţiuni moldoveneşti aparte, dar, aparent are o susţinere limitată printre moldoveni. Interesele acestui grup etnic ‘de coexistenţă într-o Moldovă unită’, nu sunt reprezentate de nici o organizaţie politică sau culturală din momentul în care liderii săi mai radicali, cunoscuţi ca grupul Ilaşcu, au fost încarceraţi în 1991.

Alte grupuri etnice joacă un rol mai puţin important. Comunitatea evreiască, aşezată aici în perioada celui de-al doilea război mondial, a cunoscut o emigrare largă în ultimii doi ani. Fără a se manifesta favorabil faţă de pretinsul pericol al românizării, ei se tem de asemenea de manifestările antisemite ale extremei drepte ruseşti. Bulgarii sunt concentraşi în satul Parcani, situat între Tiraspol şi Tighina, ce s-a aflat pe linia de luptă în perioada conflictului armat.

Din punct de vedere politic este important de cunoscut ideologiile care au populat spaţiul politic al regiunii. În lipsa unei legitimări etnice ori religioase puternice, Transnistria derivă “forţa” sa din câteva ideologii îmbinate în titulatura sa “oficială”: proiectul geopolitic al Transnistriei, ideologia naţiunii moldoveneşti şi comunismul egalitar – exprimate ca Republica Moldovenească Nistreană.

‘Pridnestrovie’, echivalentul rus pentru Transnistria ce înseamnă ‘pământul de-a lungul râului Nistru’, este un termen politic absolut nou pronunţat pentru prima oară în 1989. Din punct de vedere geografic regiunea nu a fost niciodată constituită într-o unitate politico-administrativă. Identitatea politică ‘pridnestroveţ’ (transnistrianul) este la fel de nouă ca şi RMN însăşi. Regiunea a fost condusă consecutiv de turcii otomani ca Edisan, Rusia ca Herson şi România ca Transnistria. De facto doar moldo-românii din regiune şi-au dezvoltat o identitate regională transnistreană către începutul secolului 20, manifestată în lupta contra Imperiului Rus. Anume elita care a obţinut controlul asupra regiunii este aceea care a dat naştere şi promovează în prezent noua identitate politică în RMN. Părintele fondator al acesteia, Igor Smirnov, este originar din Siberia şi s-a stabilit în regiune doar în 1986.

Prin contrast, rolul Tiraspolului în promovarea ideii naţiunii moldoveneşti aparte a fost crucial. Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), înfiinţată în 1924, cuprindea Transnistria actuală şi alte câteva raioane cedate Ucrainei în 1940. Capitala iniţială, situată la Balta, a fost transferată la Tiraspol în 1932 şi a jucat un rol important în ‘afirmarea statalităţii moldoveneşti’. Chiar şi după război Transnistria rămăsese forjeria elitei pentru nou-înfiinţata Republică Sovietică Moldovenească, rezultată prin comasarea unei părţi a RASSM şi ex-provinciei româneşti a Basarabiei. În perioada sovietică un proverb popular zicea: “Dacă vrei să fii ministru, trebuie să fii de peste Nistru”, astfel încât toţi prim-secretarii Partidului Comunist din Moldova erau originari din această regiune. Dacă după ’89, Chişinăul a renunţat relativ uşor la exclusivitatea naţiunii moldoveneşti, balansând între românism şi moldovenism, exprimată în politica dualistă a fostului preşedinte Mircea Snegur, atunci în Transnistria a învins linia dură, reprezentată de Iacovlev, rectorul universităţii de la Tiraspol. Pretinsa continuitate a statalităţii moldoveneşti este exprimată de drapelul oficial al Transnistriei, care şi-a asumat moştenirea steagului roşu – verde – roşu al Moldovei sovietice. În pofida acestei pretenţii declarate, muzeul de istorie din Tiraspol accentuează istoria rusească a regiunii şi lupta contra “ocupanţilor moldoveni”.

Versiunea comunistă a “republicii democrate” a fost aplicată printr-un fel de dictatură a proletariatului. Regiunea care reprezenta partea cea mai industrializată a Moldovei, găzduia o clasă muncitorească mare şi diversă din punct de vedere etnic. Comitetul ad-hoc al reprezentanţilor colectivelor de muncă (OSTK) condus de Vasile Iacovlev a luat rapid sub control regiunea în 1989-90. Industria regională integrată strâns cu economia rusă, în special industria armamentului, se temea de colapsul legăturilor economice ce ar urma independenţa Moldovei. Statuia lui Lenin, simbolul revoluţiei proletare, stă de gardă la intrarea în executivul regional.

Alte grupuri de presiune speciale licăresc din când în când pe arena politică. Comitetul de Grevă a Femeilor condus de Galina Andreeva a blocat calea ferată în încercarea de a preveni declaraţia limbii române ca singura limbă de stat în Moldova. Uniunea Agrariană reprezintă interesele marilor gospodării agricole de stat. Alte grupuri civice preferă să nu se manifeste în această societate foarte centralizată.

Un rol deosebit de important în acest conflict a fost jucat de actori militari: armată, poliţie, formaţiuni paramilitare. Armata rusă, condusă o perioadă îndelungată de bine-mediatizatul general Lebedi, a acordat sprijin total conducerii transnistrene. Ea nu numai că a acordat arme şi muniţii armatei transnistrene, dar a şi deschis foc direct asupra armatei moldovene în conflictul din 1992. Persuadată de către oficialităţile moldovene de a părăsi teritoriul ţării prin intermediul Consiliului Europei şi al OSCE, această armată priveşte existenţa diferendului transnistrean ca o sursă de legitimare a prezenţei sale în ţară, deoarece circa 50 % din efectivul său îşi are familiile în Transnistra. Mai mult ca atât, regiunea fusese până nu demult o destinaţie pentru ofiţerii Armatei Sovietice în retragere, a căror solidaritate a jucat un rol special în conflict.

Formaţiunile paramilitare transnistrene s-au format în baza OSTK, transformându-se mai târziu într-o armată regulată, beneficiind în special de transferuri din Armata a 14-a rusă. Acelaşi model s-a aplicat şi la alcătuirea poliţiei şi forţelor de securitate.

Un rol deosebit de belicos a fost jucat în perioada ostilităţilor de formaţiunile de cazaci. Trăgându-şi tradiţia de la aşezările militare de-a lungul hotarelor Imperiului rus, aceştia s-au repezit în 1992 din mai multe colţuri ale Rusiei să-şi ajute ‘fraţii’ aflaţi în belea. În prezent aceste formaţiuni se situează pe aceleaşi poziţii cu organizaţiile ce reprezintă naţionalismul rus.

Contribuţia KGB la înfiinţarea RMN fusese mai puţin vizibilă, rolul său însă este considerat crucial. Organizaţia care controla strâns viaţa politică şi economică a cetăţenilor sovietici, aceasta şi-a menţinut structura organizaţională şi potenţialul şi după dispariţia Imperiului sovietic. Interesele şi obiectivele sale însă au evoluat treptat într-un control economic prin mijloace politice. În 1990, cu doar câteva luni înaintea declaraţiei de independenţă a Moldovei, arhivele KGB din Chişinău au fost transportate secret la Tiraspol unde se păstrează şi până acum. Nu există îndoieli că dosarele aflate acolo au fost folosite atât în neutralizarea opoziţiei politice din Transnistria cât şi în exercitarea unei presiuni asupra Chişinăului.

După această descriere scurtă a actorilor din Transnistria devine limpede că definirea unei identităţi locale, sau a două identităţi rivale este imposibilă. Se disting mai multe grupuri cu interese economice, birocratice, politice şi culturale, care totuşi au acceptat o agendă separatistă comună. În ansamblu însă, scena politică din Tiraspol este monopolizată de un grup îngust de promotori ai naţionalismului rus pe de o parte şi comunişti, pe de altă parte. Dacă în Federaţia Rusă aceste două grupuri politice nu şi-ar strânge nici mâna, atunci în Transnistria ei lucrează umăr la umăr contra “duşmanului comun”. Regiunea se caracterizează printr-un înalt grad de militarizare care, la rândul său, măreşte psihoza “pericolului iminent”. La ora actuală se văd puţine condiţii favorabile unei abordări cooperative a soluţionării acestui conflict.

Să examinăm în continuare principalii factori contencioşi pe de o parte şi interesele comune ale Tiraspolului şi Chişinăului, pe de altă parte.

Din punct de vedere economic Transnistria se situa pe o poziţie mult mai bună decât Malul Drept în 1989. Cuprinzând circa 40 % din producţia industrială a republicii ea oferea salarii mai mari şi o infrastructură mai dezvoltată. După zece ani de “independenţă” însă Transnistria şi-a risipit aproape toate avantajele. Majoritatea fabricilor şi uzinelor şi-au oprit activitatea odată cu declinul pieţei ruseşti, cumpărătorul său principal. Reformele economice eşuate au preîntâmpinat apariţia unei clase puternice de oameni de afaceri. Salariile s-au micşorat iar standardele de viaţă sunt deseori mai mici decât în restul Moldovei. Mitul “legăturilor tradiţionale cu piaţa rusă” s-a spulberat şi în prezent economia regiunii se bazează pe doar trei întreprinderi gigante: uzina metalurgică şi fabrica de ciment din Râbniţa, ce exportă către vest şi centrala termoelectrică moldovenească ce acoperă necesităţile locale şi “exportă” către Moldova. În pofida faptului că cifrele oficiale ale Tiraspolului rezervă Moldovei doar 20 % din “comerţul său exterior”, schimburile ne-declarate dintre cele două părţi sunt mult mai mari. Totuşi, Rusia continuă să subsideze regiunea cu surse energetice şi materii prime ieftine, în schimbul produselor agricole.

Prin tradiţie fabricile de conserve din Transnistria prelucrau materia primă agricolă din întreaga Moldovă, iar în schimb, aprovizionau Malul Drept cu energie şi produse ale industriei uşoare. În prezent Moldova îşi dezvoltă activ capacităţile de prelucrare precum şi capacitatea staţiilor electrice. Lipsa totală a investiţiilor în această regiune agitată pune la îndoială perspectivele pe termen lung ale bunăstării economice. Se poate vorbi chiar de de-industrializarea Transnistriei.

Proiectele de interes comun, precum ar fi reabilitarea CTE de la Cuciurgan sunt stânjenite de reticenţa Chişinăului de a investi în dependenţa sa energetică faţă de Transnistria. Pe de altă parte, reconstrucţia podurilor peste Nistru este opusă de Tiraspol de teama unei intervenţii repetate. Administraţia transnistreană refuză moneda moldovenească stabilă – leul, preferând rubla transnistreană, aceasta în ciuda unei inflaţi galopante. Politica economică dublă într-un spaţiu vamal unic aduce beneficii economiei subterane, cota crescândă a căreia poate fi singura explicaţie a supravieţuirii populaţiei pauperizate.

Din punct de vedere politic Transnistria solicită autonomie completă şi un drept de veto asupra politicii externe a unei Moldove ‘federalizate’. Tiraspolul cere participarea necondiţionată a Moldovei în organismele politice şi militare a CSI. La rândul său, Chişinăul şi-a declarat disponibilitatea de a oferi autonomie deplină regiunii. În acelaşi timp, proclamându-şi drept scop suprem al politicii externe integrarea europeană, politicienii din Chişinău pur şi simplu nu-şi pot vinde propriului electorat pretenţiile geopolitice ale Transnistriei. În ipoteza unei circumscripţii electorale unice, incluzând atât malul drept cât şi cel stâng al Nistrului, alianţa pro-occidentală din Chişinău va avea de suferit, dar şi “unitatea poporului transnistrean” va slăbi odată cu accesul pe malul stâng a partidelor politice din Moldova. Anume din acest motiv autorităţile tiraspolene au refuzat să deschidă urne de vot în Transnistria pentru alegerile moldoveneşti, în ciuda faptului că un număr mare de locuitori de acolo posedă paşapoarte moldoveneşti. Temându-se de a fi înghiţit de electoratul moldovean mai numeros ce cu siguranţă îi va submina “legitimitatea”, Tiraspolul încearcă să atragă actori externi precum CSI pentru a exercita presiuni asupra Moldovei.

În plan ideologic, mărul discordiei îl constituie cele două ideologii. Dacă Chişinăul a acomodat într-un fel identităţile moldovenească şi română, atunci Tiraspolul continuă să privească românismul ca un duşman. Dacă un model mai blând al economiei de piaţă ar putea fi în final acceptat de Tiraspol, atunci acceptarea manualelor imprimate la Chişinău ar însemna cu siguranţă sfârşitul regimului.

Şi în domeniul securităţii Tiraspolul şi Chişinăul au puţin teren comun. Chişinăul a cerut retragerea trupelor ruse din Transnistria, declarându-se prin Constituţie stat neutru. Concomitent, el a refuzat semnarea tratatului de securitate colectivă cu CSI, văzând în NATO un partener strategic prin participarea la programul Parteneriatului pentru Pace. Tiraspolul, din contra, consideră unica garanţie a securităţii sale prezenţa trupelor ruse.

La momentul actual pot fi evidenţiate puţine interese comune conştientizate de părţile aflate în conflict, majoritatea lor ţinând de domeniul economic. Dacă creşterea comerţului ar putea beneficia agenţii economici de pe ambele maluri, atunci ea ar putea submina autoritatea elitelor conducătoare. După cum indică John J. Maresca, “clasele politice ale noilor state independente sunt deseori mai interesate în obţinerea şi menţinerea puterii decât în încheierea conflictelor locale din regiune.” Această afirmaţie i se potriveşte şi Transnistriei a cărei regim autoritar menţine un control strâns asupra vieţii economice şi politice a Transnistriei, dezvoltând activ o identitate separată antagonistică Moldovei.

Altă dimensiune a conflictului, poate cea mai importantă, este cea internaţională. Intervenţia directă a Rusiei de partea Transnistriei şi semnarea în final a unui armistiţiu între Chişinău şi Moscova, caracterizează conflictul ca un efort de decolonizare. Rusia are trei grupuri de interese în Moldova: recrearea unui domeniu politic hegemonic sub numele de CSI, a unui spaţiu periferic în jurul centrului economic rus, precum şi întărirea centurii sale de securitate prin opoziţia faţă de lărgirea NATO. Aceste interese strategice ale Rusiei sunt servite perfect de Transnistria, a cărei apariţie este în mare măsură datorată strategilor de la Moscova.

Prin sponsorizarea separatismului în Moldova, Rusia prejudiciază dramatic imaginea politică şi economică a ţării, făcând ca Moldova să depindă în continuare de piaţa din est Păstrându-şi armata pe teritoriul Moldovei, Rusia ne face ostateci într-un eventual război în caz de confruntări geopolitice în Europa. Rusia foloseşte două argumente pentru a-şi legitima politicile în Moldova: apărarea drepturilor etnicilor ruşi precum şi menţinerea păcii în Transnistria. Ambele argumente sunt false şi sunt folosite retoric pentru a acoperi interesele strategice menţionate. În cazul primului argument e necesar de menţionat că majoritatea ruşilor din Moldova nu locuiesc în Transnistria, ci pe malul drept, unde se bucură de dreptul la cetăţenie, educaţie în limba rusă până la nivel universitar, precum şi dreptul de a-şi folosi limba în instituţiile publice. De facto, etnicii ruşi din Moldova se bucură de mult mai multe libertăţi ca, spre exemplu, în Statele Baltice unde ei sunt supuşi unei legi de naturalizare.

În cazul celui de-al doilea argument, cel de ‘menţinere a păcii’, Rusia dă dovadă de parţialitate, mai întâi refuzând orice alte forţe de menţinere a păcii decât cele ruse, şi mai apoi, insistând la condiţionarea retragerii trupelor sale de pe teritoriul Moldovei cu găsirea unei soluţii politice la diferendul transnistrean. John J. Maresca a arătat că “eforturile ruseşti pentru “menţinerea păcii” în aceste spaţii (fostele republici sovietice) conţin un element puternic de activitate îndreptate contra decolonizării din partea armatei, unor elemente ale armatei, sau a unor grupuri ce s-au opus descompunerii URSS şi încă nu s-au reconciliat cu aceasta.” Cu alte cuvinte ea doreşte să-şi păstreze un carte blanche de prezenţă militară permanentă în Moldova. Un alt instrument folosit de Rusia pentru a constrânge Moldova este tratatul politic de bază, blocat în duma de stat de acum opt ani.

Dacă Tiraspolul în general face jocul Rusiei, atunci şi în Chişinău există forţe politice importante ce promovează interese similare. Mişcarea ‘Unitatea Edinstvo’ fusese reprezentantul principal al forţelor politice pro-ruse, obţinând un sfert din mandatele legislativului precedent. În legislativul actual, ales în 1998, patruzeci la sută din mandate au fost obţinute de comunişti a căror programe economice şi de securitate sunt omofone celor din Tiraspol.

O comparaţie dintre conflictul din Moldova şi cel din Cipru arată că rolul determinant în escalarea acestor conflicte este jucat de puterile externe, faţă de care minorităţile din noile state independente pretind credinţă. În perioada controlului britanic sau sovietic, cele două comunităţi culturale diferite în Moldova şi Cipru păreau să convieţuiască în armonie dar fără o integrare culturală. În ambele cazuri un actor extern sprijină independenţa şi segregarea zonelor mixte etnic, prin metoda intervenţiei militare. Pe de asupra, în urma intervenţiei, sunt impuse noi proiecte identitare: cel transnistrean şi cel nord-cipriot. “În cazul Ciprului, lovitura de stat din 1974 şi intervenţia militară a Turciei în Cipru, au îndepărtat dramatic ţinta de la eforturile paşnice de soluţionare a conflictelor.” În cazul Transnistriei, armata rusă, lăsată cu premeditare pe malul stâng al Nistrului, a subminat posibilitatea găsirii unei soluţii paşnice a dezbaterii politice aprinse, ce însoţeau transformarea politică profundă a ţării, sprijinind agenda separatistă. Aceste două scenarii au un lucru în comun: chiar dacă în ambele cazuri existase o istorie a violenţei dintre turci şi greci, şi, în măsură mai mică, dintre români şi ruşi, totuşi tendinţa de secesiune teritorială apare cu sprijinul armatelor străine şi serveşte interesele strategice ale acestora.

În baza articolului lui John Maresca cu privire la implicarea OSCE în Caucaz, aş dori o generalizare ce ar include şi Moldova. OSCE şi-a asumat un rol în Caucaz, ca şi în Moldova, mai ales din motivul că este unica organizaţie regională ce include atât ţările din vest cât şi cele din regiune. OSCE este unicul vehicul oficial al influenţei externe asupra acestor conflicte, ce include şi Rusia. GUUAM, o alianţă regională promovată recent de Statele Unite, funcţionează mai curând ca o centură de reţinere a Rusiei, neluând în consideraţie interesele acesteia. Astfel, implicarea OSCE în regiune are un efect foarte important, oferind cel puţin nişte alternative la viziunile locale sau ruse, şi aduce la conştiinţa vestului într-o oarecare măsură natura problemelor din regiune. Totuşi OSCE nu a reuşit până acum să conecteze problemele Caucazului sau a Moldovei cu implicarea la nivel înalt a Occidentului, necesară pentru a împinge părţile conflictuale către o înţelegere. “Dacă nu va reuşi nici în continuare, OSCE riscă să stabilizeze avantajele obţinute prin forţă, şi în final să legitimeze procesul de recolonizare a Caucazului şi (n.a.) a Moldovei”.