Scopul organizației noastre

Pro-Unire este un grup neformal apolitic şi non-profit care doreşte unirea celor două state româneşti: România şi Republica Moldova.

Daca si tu, ca bun roman, oriunde te-ai afla in lume, de orice varsta sau ocupatie imbratisezi idealul, ca romanii de pe ambele parti ale Prutului sa traiasca din nou in aceiasi tara, atunci poti deveni membru al grupului noastru chiar acum!

Procedand astfel, poti afla mai multe informatii despre noi, poti urmari o scurta prezentare a istoriei romanilor acestor meleaguri din ultimele secole, poti parcurge diverse documente sau harti, adevarul despre conflictul din Transnistria, problema limbii romane si a celei „moldovenesti” precum si alte noutati care vor fi adaugate pe parcurs. Poti, de asemenea, vizita si alte site-uri cu care avem legaturi sau si mai simplu, sa intri in contact direct cu noi. Daca ai un site si sustii unirea Romaniei cu Republica Moldova atunci esti invitat sa te inscrii in webringul Pro-Unire, webring (“inel”) al tuturor siturilor care sustin unirea. Pentru a te inscrie foloste meniul de mai jos. Si nu uita: simplul fapt al inscrierii tale in grupul nostru va ajuta foarte mult miscarea noastra asa ca inscrie-te chiar acum!.

Conflictul transnistrean nu pare a fi o adevărată problemă în Moldova. Da, ei au înfiinţat un parlament şi un executiv în Tiraspol, al doilea oraş al ţării. Da, ei au luat sub control militar circa 17 % din teritoriu, recrutând o poliţie, armată şi vamă private, expulzând poliţia loială Chişinăului şi încarcerând cei mai proeminenţi lideri politici moldoveni sub acuzaţii de terorism. Da, ei au ameninţat de nenumărate ori Chişinăul cu sistarea aprovizionării cu gaz şi energie şi cu blocarea căilor de comunicaţii, şi chiar au făcut-o ocazional în 1992. Da, ei tratează populaţia românească ca pe nişte duşmani, interzicând până şi folosirea alfabetului latin. Da, Tiraspolul a devenit un centru de comerţ ilegal cu arme şi contrabandă în Moldova. Da, în pofida unor alegeri de teatru, sistemul politic de acolo seamănă mai mult cu o dictatură militară decât cu o democraţie.

Totuşi, autorităţile de la Chişinău par a fi puţin preocupate de această problemă. Mai întâi, ele au închis ochii în 1989, atunci când majoritatea deputaţilor de pe malul stâng al Nistrului precum şi din Tighina (Bender) aflată pe malul drept, aşezaţi în primul parlament moldovenesc ales democratic, au părăsit sala de adunări şi şi-au înfiinţat propriul congres la Traspol. Apoi, ele au făcut puţin atunci când ofiţerii de poliţie din Transnistria au fost înlocuiţi de paramilitari şi maşina propagandistică a fost pusă în funcţiune pentru a demoniza procesul democratic din Moldova sub eticheta de românizare şi occidentalizare. Apoi, ele au arestat şi apoi eliberat imediat pe atunci liderul, iar în prezent preşedintele autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene (RMN), Igor Smirnov. Apoi, autorităţile de la Chişinău au regizat un mic război pentru ‘integritate teritorială’ pentru a renunţa în curând sub focul direct al armatei a 14-a ruse aflate în regiune şi a semna în final un armistiţiu bombastic sub garanţia rusă de “menţinere a păcii”. Puţin s-a făcut de atunci. Practic nici un progres nu s-a realizat: nici în aducerea teritoriului sub controlul central, nici în includerea Transnistriei într-un proces politic comun şi nici în unificarea economiei. Tema nerecunoscutei RMN apare sistematic în lumina mas-mediei, este abordată de către politicieni, totuşi o preocupare pasionată de această problemă pare a nu exista şi nici vreun efort către progres în soluţionarea acestui conflict.

Cine sunt aceşti ‘ei’, transnistrenii, ce se opun atât de feroce statului naţional moldovenesc. Fiind angajat de un centru de cercetare din Chişinău, sponsorizat de Naţiunile Unite, am vizitat în 1997 Tiraspolul împreună cu un grup de experţi în politica regională. În vizită am fost acompaniaţi de ministrul economiei din Transnistria, doamna X. O doamnă agreabilă şi o bună gazdă, ea ne-a oferit puţină informaţie despre starea reală a economiei regionale. Ceea ce m-a frapat însă a fost că ea locuieşte la Chişinău împreună cu soţul său, un om de afaceri, şi probabil posedă de asemenea şi un paşaport moldovenesc. Vă puteţi imagina oare ca un membru al guvernului Republicii Turce din Cipru să locuiască în Nicosia – capitala sectorului grecesc al Ciprului? Cred că nu! În acelaşi timp “ministrul” s-a dovedit a fi în relaţii bune cu directorul meu, domnul Y. Ei au lucrat împreună la Comitetul Central de Planificare a Moldovei Sovietice şi se puteau înţelege de minune la nivel interpersonal. De ce atunci tot ei nu pot găsi un consens pe arena politică ?

Reflectând asupra acestei întrebări, am ajuns să consider Transnistria mai curând o corporaţie a unei anumite elite, care a refuzat să urmeze linia generală a perestoicăi lui Gorbaciov către democratizare şi glasnosti şi a preferat stilul conservator al lui Luchianov, Jirinovschi şi Ziuganov. Cine sunt ei mai exact. Ei sunt posesorii arhivelor KGB ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Această elită angajează armata rusă pentru protecţia sa. Ea sponsorizează anumite activităţi economice, mare parte dintre care ilicite, pentru a-şi finanţa existenţa. Ea mobilizează o anumită populaţie care să-i ofere o “legitimare politică”. Mai curând decât Cipru sau Irlanda de Nord aceasta îmi aduce aminte de provincia Amazonas din Columbia. Chiar dacă “harta” RMN, tipărită recent în Belarus (!) pretinde o anumită frontieră, de facto interconectarea celor două maluri ale Nistrului este la fel de importantă ca şi separarea lor. Există importante grupări politice şi economice de ambele părţi ale râului ce beneficiază de pe urma statutului actual al conflictului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *